Hai, nu vă oripilați, că istoria noastră, pe bune, e trecută prin furci… și nu orice fel de furci: furci caudine, care înseamnă nu doar dificultate, ci înfrângere cu umilință!

România e tăbăcită de înfrângeri și de umilințe, de la Decebal încoace… Nu-i pomenesc pe romani, că de la ăștia, cică ne-ar fi rămas ceva ADN… dar sub otomani, sub ruși, sau sub sovietici ori occidentali, România a tot plecat capul, să nu-i fie tăiat de sabie.

Sar direct la statul modern din 1859 și vedem cum România începe să fie adunată, dar tot cu o furcă, spre a fi așezată cu stare, prin Cuza Vodă. Apoi, o altă furcă – nu-i spun caudină! – ne întoarce în țara de drept, cea de la 1918, întregindu-se regatul din 1881 al lui Carol I. Ferdinard ne pune în vatra Daciei!

România rămâne însă mereu cosmopolită, ba înspre Est, ba înspre Vest, după cum e înfiptă (sic) furca…  Antonescu ne aduce nemții, Mihai I ne aduce sovieticii – vorbesc de anii 40… Și vine comunismul!

Ajungem la Ceaușescu – eu l-am prins – și tot cu furca suntem învârtiți, ca la proțap, ba spre Est, ba spre Vest… Ascultam, sub Ceaușescu, Vocea Americi, BBC sau Europa Liberă, cu frica în sân. Simțeam furca!

Prindem și Revoluția, hopa țopa, dă-i cu Vestul, dar furca tot acolo rămâne! Am pe contul meu de feisbuc „Ambasada Rusiei la București”. Ăștia sunt experți în P.R. și au postări interesante. Nu numai americani știu manipulare! Îmi vine câteodată să le dau laic, dar prins în furcă, mi-e frică, mai frică decât atunci când ascultam Europa liberă!

Acum ați înțeles cum e cu furca la care fac eu referire în titlu?! Da, asta e România, cu românii ei, cu  mine, cu tot.

Data viitoare vin cu un articol optimist.

Nicolae Badiu