Chioșcul din Grădina publică, locul unde se juca șah în vremea adolescenței mele.
Barometrul din Grădina publică are o istorie pierdută, dar prezența lui este fascinantă, mai ales că este funcțional și în ziua de azi…

-Dă-mi articolul, că mâine dau revista la tipar! Carmen, generoasă cu mine… mă bagă în priză. Și ce să fac?! Încep să dau căutare pe teme de Muscel, scormonesc prin inspirație, să scriu ceva frumos, că deh… revista asta are un nume grațios, sensibil, cu pretenții… Pe mine mă bântuie însă un subiect mai puțin delicat, îmi tot vine să-mi vărs un pic de năduf pe ignoranța câmpulungeanului, dar sunt pregătiți ei, muscelenii, să citească rânduri cu încărcătură cinică?! Ei, cei mai cei, mereu fuduli, plini de ei, talentați, ce-i drept, ludici, firi artistice, dar cam puși pe harță, patrioți locali nevoie mare, iubitori de viață, petrecăreți, imprevizibili, mai mereu nemulțumiți… și tot așa, extrem de complecși, sofisticați pur și simplu. M-ar putea ei ierta, la o adică, dacă-aș îndrăzni să le spun că Măgeanu e mai puțin important decât barometrul din Grădina Merci?!… Păi, apropo de ignoranță… muscelenii l-ar face cetățean de onoare pe orice membru al familiei Măgeanu, doar pentru că Tudor Mușatescu a pomenit acest nume în celebra lui scriere… Celebrul dramaturg era fiul celui care a fost avocat, senator, deputat, primar de Câmpulung  și prefect al județului Muscel, Alexandru Mușatescu… și cunoștea prea bine urbea, cu toate păcatele ei.  Desigur, chiar dacă era din Mățău, iubea nespus orașul din prea lungul Râului Târgului, dar această iubire nu l-a împiedicat să facă un portret extrem de tăios al câmpulungenilor din vreme…

 S-a schimbat între timp orașul?! S-au schimbat câmpulungenii?! Au renunțat să petreacă pe terasa de la Piatra Craiului în compania vestiților lăutari de la Bughea?! S-au schimbat odată cu vremea?! La aceste întrebări n-au decât să răspundă chiar ei!

 În ceea ce mă privește, eu trăiesc încă amintirea înghețatei lui Zulfi din Tabaci, a bărcuțelor lui Titi Boldescu, un tip foarte gras, om de circ  rupea lanțuri în timpul bâlciului de Sfântul Ilie. Am copilărit pe Bulevardul Pardon, stăteam peste drum de Grădina Merci, făceam cazemate prin parcul Ștefănescu, furam mere și cireșe de pe Flămânda sau de prin livezile Goleștilor,  mă dădeam cu un colac mare din pneu de tractor pe Râul Târgului, beam apă de pucioasă din Olga Bancic sau de la izvorul de pe Flămânda, dădeam de-a dura o roată de IMS, mâncam ecler, prăjitură diplomat sau krantz de la cofetăria Violeta, cumpăram cornuri de 40 de bani în recreația mare, stăteam la coadă pentru înghețata pe băț, mă săturam cu o eugenie de 65 de bani înainte de a intra la un film… jucam șah, tenis de masă, biliard sau chiar box la Clubul Voința din capătul străzii de pe lângă Grădina publică, construiam aeromodele la Casa Pionerilor, azi Vila Mirea, unde jucam și fotbal sau făceam karting. Mă bucuram la nebunie iarna când se deschidea Luna Parc din Paris în Grădină… de ziua copilului luam mereu câte un premiu la concursul de trotinetă și beam cel mai bun sirop de căpșuni sau de lămâie cu sifon, cu numai 50 bani. De 1 mai îmi sălta inima ascultând ritmurile fanfarei cu Vine iarăși primăvara. Abia așteptam ziua de 23 august cu defilarea, un spectacol de vis. Doamne, ce copilărie! Galele de box internațional de pe stadionul de lângă Pedagogic nu vor avea în veci egal, nicăieri. Ciclismul era un sport de-al locului. Mă fascinau concursurile de motocros de pe Grui sau demonstrațiile de cascade cu ARO, un tot teren de-o sălbăticie unică, uimitoare. Victor Naghi a scris pagini de istorie sub Măgura, unde, după cum mi-a mărturisit personal în 1998, la bătrânețe, mașinile se vopseau sub un nuc la începuturi. Mi-l amintesc îmbrăcat cu un sacou albastru, cu o șapcă impozantă de proletar îmburghezit, cum cobora dintr-un Mercedes grandios, mașina lui de serviciu. Eram copil.  Mă uimea  o caleașcă cu cai care căra oamenii de la gară. Birjarul era un basarabean  refugiat, masiv, cu o burtă de baștan. Mi se părea foarte bizar că morții erau transportați prin centru spre cimitir într-un dric foarte elegant – era o tradiție a orașului! Cum stăteam chiar în centrul orașului, într-o curte imensă, cu mai multe familii și mulți copii – eram ca în filmele cu italieni –  când se trecea cu vreun mort pe strada mare, se anunțau femeile între ele, cu strigăte ascuțite și dădeau fuga la poartă să prindă cortegiul, apoi începeau discuțiile, că ce tânăr era mortul, că parcă dormea, că ce frumos era…

Milițianul Piota avea o motocicletă ca din fillme și patrula orașul zi de zi în lung și-n lat, într-o uniformă impecabilă. Odată și-a dat singur amendă pentru că ar fi făcut o depășire neregulamentară, sau ceva de genul.  Mă cuprindea un fior de plăcere când intram în Librăria din capul bulevardului unde zăboveam ore în șir uneori, pentru că mă săturam foarte greu de mirosul de hârtie proaspătă, de carte nouă  –  îmi plăcea la nebunie!

 Am crescut și am ajuns în clasele gimnaziale ale Școlii Nr.1, unde am avut norocul de profesori școliți în perioada interbelică, reale valori. De departe, cel mai proeminent dascăl era Moș Diaconu, pe numele lui real Vasile.  Ar trebui să-i poarte numele cel puțin o sală de clasă!  Moș Diaconu ne povestea cum era orașul pe vremea tinereții  lui, când bărbații se salutau cu voce tare de pe o parte pe alta a bulevardului, scoțându-și pălăria din cap. O figură, un profesor de un pitoresc unic, care scotea untul din toți elevii. Pe cei din care nu avea ce să scoată îi lua la el la grădină și-i punea la diferite munci, iar dacă dădea de vreun copil cu aplecare specială spre matematică, așa cum am fost și eu, fără să mă dau mare…  se ocupa personal, pe gratis în afara orelor din programă și reușea performanțe de excepție extrașcolare. Datrorită lui și a doamnei Mărcușanu de fizică am reușit să iau cea mai mare medie din județul Argeș la admiterea la liceu. Și așa am plecat de la 14 ani din Câmpulung, pentru că liceul ales de mine era la Pitești. Vacanțele mă prindeau prin Grădina Merci la citit de ziare și la șah, în chioșcul de la intrare, dar mai aveam un loc preferat. Mă plimbam cu mare bucurie prin cimitirul de pe Flămânda pe care îl găseam extrem de interesant. Când am citit în eseurile din Respirări ale lui Nichita Stănescu, cum a descoperit el cimitirul prin Gheorghe Tomozei, care avea o casă de vacanță  la Câmpulung, am fost foarte mândru că nu sunt singurul fascinat de acest loc străjuit de o mânăstire ca din povești. Apropo, eu am propus odată într-un cadru oficial să se facă demersuri pentru ca acest cimitir să obțină statutul de sit protejat UNESCO. Probabil, mulți au crezut că glumesc, dar eu continui să cred că Cimitirul din Flămânda poate căpăta acest statut!

Apropo de glume, sincer să fiu, nu-mi prea mai arde… Orașul de azi este prăfuit de un spirit de blazare, promiscuitatea pare să ia cu asalt trecutul bonom al acestei  urbe cu miros de tei. Cine să-l mai respire?! Vrajba, haosul și absurdul bântuie prezentul… Orașul și-a pierdut patina din vremea lui Mușatescu. Mie unul, nu-mi lipsește nici grădina,  nici bulevardul,  nici Râul Târgului…  toate sunt la locul lor, n-ar fi o problemă… mie îmi lipsesc oamenii!  Caut sufletul de muscelean și nu-l prea mai găsesc! Dar nu mă las, am să continui să-l caut… oriunde s-ar fi pitit prin campaniile astea electorale…

Iubesc Câmpulungul, dar mi-e dor de el…