Crucificarea într-un destin tragic ereditar a marcat definitiv sacralitatea lui Eminescu. Mesia și profet al spiritului românesc întru limbă și trăire, Mihai Eminescu este canonizat ca sfânt de neam prin opera sa. El și-a obținut proslăvirea de la sine. Biserica nu poate decât să constate înfăptuirea canonizării sfântului Eminescu, ca un act birocratic, formal.
Eminescu a lăsat românilor o biblie a lor, o carte sacră a învățării iubirii de neam, de cultivare a identității naționale, de cunoaștere și contopire ancestrală cu mirifica natură, dar și cu cosmosul cel nemărginit, de relevare a divinității.
Iubirea este prezentă la Eminescu într-un registru astral, de la dimensiuni pământene la simțiri carnale, de la expresii estetice la dimensiuni cosmice… În acest curcubeu al vibrațiilor eminesciene a picat în toată splendoarea prozaicului, Ana Câmpeanu, cunoscută ca Veronica Micle, o femeie cu farmece trupești susținute de o exuberanță erotică.
Erotismul din scrierile lui Eminescu este pus adesea pe seama relației cu această femeie, care l-ar fi incitat mai mult decât sub aspect fizic. Cu siguranță, Eminescu a creat o Veronica Micle a lui, o icoană din altarul trăirilor sale erotice, care nu avea mai nimic de-a face cu Veronica cea reală, o poetesă cenaclistă de duzină, flușturatică, pusă pe sucit mințile amanților de ocazie.
Frumusețea Veronicăi Micle cea reală nu are absolut nimic cu icoana pictată în versurile poetului! Inocenței din creația poetului i se opune brutal imoralitatea Veronicăi cea reală. Femeia comite adulter – ea are două fete și un soț, dar nu mai contează, pentru că e prea frumoasă icoana născocită de poet… Unii, în mod grobian îi acordă circumstanțe Veronicăi pentru diferența mare de vârstă dintre ea și Ștefan Micle, soțul ei, de al cărui respect și protecție se bucură, de fapt, necondiționat !Paroxismul constă în faptul că această Veronica s-a strecurat prin periferia memoriei eminesciene cu numele soțului ei, tatăl celor două fete, respectabilul profesor universitar Micle!
Hai să fim serioși! Eminescu cel adevărat o fi fost el atins de ispita Veronica, cea care a cedat mai multor bărbați prezentabili, șarmanți, cum ar fi fost chiar mucalitul Caragiale, dar el, pământeanul Eminescu a trecut prin cele lumești dincolo de această nefericită femeie…
Poetul așază rime săltărețe prin care consemnează trăiri de libertate emoțională și carnală, absolut fabulos în „Din Berlin la Potsdam”, în anii studenției din Berlin, adică după ce o cunoscuse deja pe Veronica la Viena. În această poezie dăm de filozoful care îl invocă pe Brahma, pe Darwin și pe Schopenhauer, dar în același timp ne spune plin de viață, cu voie bună că o are alături pe Milly cea blondă, „C-ochii albaștri, buze roși.” Și nu-i lipsește de asemenea o sticlă de Kummel ”Și-o bucată de pastramă”… Acesta este adevăratul Eminescu, filozof, dar în carne și oase, om de lume: „Ș-acum șuieră mașina./ Fumul pipei lin miroasă,/ Sticla Kummel mă invită,/ Milly-mi râde. Ce-mi mai pasă!” .
Impostura prezenței Veronicăi Micle în istoria eminesciană se datorează exclusiv prostiei și oarecum unei predispoziții a românilor pentru imoralitate, sub masca, vezi Doamne, a unei presupuse povești frumoase de dragoste… Da, povestea există, dar doar în versul eminescian, adică în astral, acolo unde poetul era conectat și vibra, unde dialoga cu demiurgul cu d mare… Nu are nicio vină biata Veronica Micle că i s-a creat un mit al frumuseții și al iubirii. Ea a sfârșit pe limba ei, la fel de urât ca viața ei reală.
Veronica, cea din poezia lui Eminescu, trăiește, este nemuritoare și rămâne un vis minunat, o icoană absolută din altarul iubirii ireale, metafizice, de dincolo de cele pământești…
Nicolae Badiu