Citești titlul și din primele rânduri, autorul îți pune mintea în priză, provocându-te să pătrunzi într-o feerie, de unde începi să plutești cuprins ca într-un basm.
Scrierea este condensată, fără pic de balast literar, de o fluență impecabilă. Condeiul lui George Cârstea are o dulceață cu care mângâie inima cititorului! Limbajul arhaic, plin de regionalisme, este un deliciu, chiar dacă te trimite negreșit la un dicționar, de cele mai multe ori.
Acțiunea se petrece în ultimii ani din cel de-al doilea război mondial și primii ani de după.
Cartea se impune ca o capodoperă literară, în care satul românesc, probabil pentru prima dată în istoria literaturii noastre, aduce în prim plan atmosfera de normalitate, de viață patriarhală, cu întâmplări încărcate de emoție firească, și trăiri contaminante…
În viața satului lui George Cârstea, soba cu lemne încălzește suflete, nu doar pereții odăii, mâncarea se prepară după un ritual fascinant, la foc de lemne în tuciuri, iar simplitatea fierturilor și aburului lor îți răscolesc papilele gustative trezindu-te ca cititor că-ți lasă gura apă… Căruțele robotesc trase de cai de-a lungul și de-a latul satului, țăranii robotesc în gospodăriile puținilor oameni înstăriți și par fericiți cu micile recompense agonisite de la o zi de muncă la alta. Românismul din atmosfera descrisă este de o naturalețe strălucitoare. Personajele reprezintă tipologii multiple, dar nu găsim niciun bețiv al satului și nici măcar un prost al satului. Practic nu dăm de niciun personaj negativ. Gospodăriile sunt simple, dar curate, oamenii sunt preocupați de munca terenurilor din proprietate, cu creșterea animalelor din bătătură, nimeni nu manifestă semne de violență sau de alte acte antisociale, nu există patimi, comportamente deviante… Nimic grobian! Nu lipsesc micile conflicte, redate însă cu mult farmec.
Erotismul este descris cum n-am mai întâlnit nicăieri! Autorul trădează o pudoare și o inteligență a scrisului cum rar sau deloc poate fi întâlnită la vreun scriitor, mai ales când e vorba de satul românesc! Scenele erotice sunt prezentate cu o intensitate emoțională formidabilă, în extrem de puține cuvinte, maxim câteva propoziții sugestive… Autorul te introduce în atmosferă cu un talent unic, dând culoare, lumină și sunet mai ceva ca într-o poezie de dragoste… În sfârșit, am dat de o carte unde nu mai mi-e rușine de condiția umană a românului, unde țăranul nu mai este un om primitiv.
Personajul principal, Vizeta, se poate bate cu oricare dintre personajele care au făcut carieră ca femei în toată literatura universală. Ingenuitatea ei se încrucișează la un moment dat, prin vicisitudinile traiectoriei vieții, cu o vulgaritate, afișată însă destul de discret, doar ca o descătușare față de atitudinea libidinoasă a unor bărbați… Vizeta nu te lasă să o pierzi din vedere, o urmărești, vrei nu vrei, ca cititor și te contopești cu trăirile ei, dar fără să te tulbure. Sentimentul transmis de scriitor este acela de fascinație! Vizeta este sarea și piperul acestei cărți! Toate celelalte personaje, chiar dacă sunt bine conturate, rămân în plan secund, doar ca un decor de lumini și umbre, bine creionat.
Cu referire strict la acțiune, sunt descrise evenimente din timpul războiului. În sat s-a prăbușit un avion american, iar pilotul a supraviețuit. Veți descoperi o aventură, ce pare reală, de un dramatism special.
După război, vine era colectivizării și apar comportamente nespecifice satului, comunismul făcând primul pas spre alterarea spiritului tradițional…
La sfârșitul cărții, autorul își motivează curățenia povestirilor, genial, printr-o alegorie, punând față în față puritatea sufletească a unui copil cu instinctele și inteligența unui cal. Animalul distinge cu ușurință omul rău, brută, incapabil de iubire, de ingenuitatea unui copil. Calul înțelege sinceritatea, naturalețea și candoarea copilului, capabil de iubire instinctiv. De-aia zice autorul că această carte, cu povestirile din ea este scrisă pentru cai… Că bine zice!
Titlul cărții mi se pare un pic forțat, cu toate că tușează profunzimea scriitorului. I-aș fi zis, simplu, „Vizeta”!
Cartea asta se bate ca proză cu poezia lui Marin Sorescu. Are cursivitate, acțiune și expresii memorabile. Iată una dintre ele: „ Femeia e ca sticla de lampă. Dacă stă prea mult aprinsă se afumă, dar dimineața, când o speli, se face ca izvorul și luminează mai abitir ca nouă.” Sau: „Frumos miroase, Doamne, moartea firului de iarbă!”.
George Cârstea intră în istoria literaturii românești, victorios, cu un trofeu bine meritat, benefic cititorilor sătui de promiscuitate, de opere de două parale, de fracturism, de trivialitate și mizerie umană… Eu cred că nu se va supăra, dacă ne vom bucura și noi, unii dintre noi, alături de caii hergheliei din amurg…
Bravo George Cârstea, om bun și frumos… !